Radiografia sistemului de protectie speciala mi-a aratat ca acesta esueaza in misiunea lui esentiala, aceea de a avea grija de copiii crescuti de catre stat, de a le dezvolta capacitatile si de a face din ei niste cetateni integrati. Odata ce au implinit varsta legala, odata ce nu mai pot alimenta, prin insasi persoana lor, functionarea sistemului, tinerii sunt lasati la o parte ca o povara de care acesta trebuie sa scape. Am avut teribila senzatie ca imensa masinarie impersonala a sistemului de protectie e un urias Moloh in cautare de noi si noi victime, un monstru al carui singur scop este supravietuirea, prin orice mijloace si cu orice pret. Sunt oare de-ajuns sensibilitatea si umanitatea ca sa oprim monstrul? Cat pot face mijloacele pur administrative pentru salvarea celor mai fragili si mai lipsiti de aparare dintre noi?
in pofida controalelor efectuate, a semnalelor de alarma trase de televiziuni si a articolelor de investigatie, lupta cu aceasta institutie-gigant ar putea parea pierduta din start. Abuzurile sunt comise cu acordul tacit ori chiar cu concursul serviciilor care ar trebui sa ii protejeze pe copii si sa le asigure starea de bine. Vocea copiilor, strigatele lor de ajutor par sa se piarda prin hatisul birocratic care ingroapa realitatea sub tone de hartii cu stampila.
Poate ca e nevoie sa ne gandim si la solutii de tipul: unde statul nu face mai nimic, comunitatea trebuie incurajata sa compenseze! Protectia copilului devine atunci o obligatie morala a intregii societati. S-ar declansa un proces general de reflectie si mobilizare pentru a lumina cu adevarat viata acestor copii. Pentru ca ei nu sunt copiii nimanui, ci sunt ai nostri, ca societate. Iar stadiul in care societatea noastra se afla este perfect reprezentat de felul in care ii tratam. Schimband ceva in vietile lor, ne schimbam pe noi, in bine. Vlad Alexandrescu
