E usor sa citesti Dialectica negativa din capul locului ca pe o lucrare de metodologie, dat fiind ca, inca din prefata, Adorno se angajeaza in cuprinsul ei sa-si dea cartile pe fata chiar daca comentariul sau la aceasta afirmatie complica intru catva o atare lectura simplista. Caci, conform formularii sale, Dialectica negative ofera intr-adevar o clarificare a metodei, pusa la lucru in textele aplicate ale lui Adorno, dar aceasta teorie a metodei nu vrea in tot cazul sa serveasca drept fundament teoretic lucrarilor respective, ci mai curand drept justificare post festum, iar aceasta schimbare de ordine implica totodata si o schimbare de functie a consideratiilor metodologice in genere. Altfel spus: Dialectica negativa confirma modul de a proceda al lucrarilor anterioare, care se dispensau de o fundamentare metodologica prealabila, ajungand acum la acelasi rezultat si prin articularea explicita a unor probleme de metoda (din prefata lui Christian Ferencz-Flatz)
Pe langa Hegel si Heidegger, celalalt mare interlocutor al Dialecticii negative este, desigur, Karl Marx. intr-un fel, cartea reprezinta continuarea, deznodamantul, dar si epuizarea traditiei filosofice cunoscute drept marxism occidental, inceputa in anii 1920 prin Istorie si constiinta de clasa a lui Georg Lukács si Marxism si filosofie a lui Karl Korsch. Privind in sens invers aceasta evolutie, din perspectiva pe care ne-o ofera terminusul ei Dialectica negativa, dar si alte scrieri din ultima perioada a lui Adorno, putem trasa raporturile de continuitate, ruptura si intalnire dintre Marx si Adorno, precum si pozitia specifica a celui din urma in interiorul marxismului occidental. Voi incerca sa schitez aici aceste raporturi, asa cum se articuleaza ele in jurul principalelor probleme si concepte ale traditiei marxiste: originea si conceptul capitalismului; capitalismul tarziu; clase si lupta de clasa; relatii si forte de productie; baza si suprastructura; teorie si practica.( din postfata lui Alex Cistelecan)
