Inceputurile poeziei postmoderne (1977-1985)

Atmosfera care a insotit aparitia lui Mircea Cartarescu in literatura mmana apartine genului rezervat marilor poeti. Premiat la Cartea Romaneasca, volumul sau de debut a fost asteptat cu deosebit interes, desi poetul publicase extrem de putin prin reviste. A functionat in neeasta directie, ca o unda transmisa din aproape in aproape, in cercuri concentrice pe apa, faima pe care si-o cistigase prin lecturile de ccnaclu si statutul de „star” al bursei studentesti a valorilor literare. Inca inainte de debutul editorial, se raspindise deja zvonul ca exista un poet de calibru, unul Mircea Cartarescu (se pronunta uneori „Carturarescu)… Primirea volumului – Faruri, vitrine, fotografii (Editura Cartea Romaneasca, 1980) – a fost, mai apoi, pe masura asteptarii: apreciat si contestat cu egala pasiune, el a devenit un „caz”, atragind privirile si primind votul de valoare din partea unor critici de prestigiu. In sfirsit, dupa sirul furtunos al reactiilor care i-au insotit aparitia, volumul lui Mircea Cartarescu a fost – de asta data fara sa fie la mijloc o metafora exagerata incununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Primele date „obiective” acestea sint. Daca el va fi „marele poet” al generatiei astazi tinere e, desigur, prematur de spus. Nu e insa si lipsit de sens sa risti un asemenea pariu. Argumente exista.

Primul lucru care ma face sa am incredere in poezia lui Mircea Cartarescu se afla, paradoxal, inaintea poeziei propriu-zise: am in vedere spiritul critic iesit din comun al poetului. Cine a avut ocazia sa-l asculte comentind lecturi de cenaclu sau literatura in general nu poate sa nu fi fost frapat de acuitatea observatiei si de puterea de patrundere a interpretarii. In aceasta privinta, Mircea Cartarescu poseda nu doar un remarcabil spirit critic implicit, care ii sustine poezia, ci si capacitatea de exprimare artistica propriu-zisa, pusa in miscare in cadrul unui sistem solid si original de a privi literatura.”