Volumul semnat de Randall D. Law are multe merite care i-au recomandat traducerea in limba romana: este scris pe intelesul publicului larg, are dimensiuni prietenoase si ne ajuta sa renuntam la prejudecata ca terorismul este un fenomen «recent», de care ne-am putea debarasa ca de o moda oarecare. Pentru occidentalul obisnuit, terorismul apare fie ca ilustrare a extremismului de stanga sau de dreapta, fie ca manifestare a jihadismului, adica a islamului radicalizat, de matrice preponderant araba. Este sufficient sa citim cartea de fata pentru a constata ca, in realitate, eticheta de «act terorist» poate fi aplicata unei raze geografice, istorice si doctrinare mult mai intinse. Nu este doar un prilej de a (re)citi istoria universala printr-o grila inedita, ci si un argument (dezagreabil, dar, la limita, consolator) in favoarea ideii ca nu vom «scapa» prea curand de riscurile si cumplitele bilanturi ale actiunilor teroriste. – Teodor Baconschi
Exceptional de bogata si sofisticata in analiza, mult asteptata editie revizuita a cartii lui Randall D. Law, Istoria terorismului, este o aparitie bine-venita, care se adauga altor lucrari de specialitate si se adreseaza atat studentilor si profesorilor, cat si analistilor din domeniul securitatii, politicienilor sau publicului larg. – Profesor George Kassimeris, Universitatea Wolverhampton
Terorismul continua sa evolueze, nu sa se erodeze. Profesorul Law, in aceasta a doua editie, continua sa examineze evolutia fenomenului pana la ISIS si alte organizatii violente si ofera amanunte in plus care ne ajuta sa intelegem terorismul de azi. Autorul ne indeamna sa-i citim cartea pentru a intelege bine terorismul, istoria acestuia, modul de a gandi si motivarea celor care il practica. – Colonel (r.) Ed Rowe, Armata Statelor Unite ale Americii
Fragment din carte:
„Propaganda prin fapte si terorismul
Trei factori i-au convins pe unii anarhisti sa sprijine terorismul – nu doar insurectia si demonstratiile – ca forma legitima pentru propaganda prin fapte in anii 1870. Primul a fost destramarea Asociatiei Internationale a Muncitorilor, o organizatie umbrela pentru grupari socialiste si anarhiste. Al doilea a fost esecul mai multor insurectii anarhiste comic de inepte. Al treilea factor, cu adevarat decisiv, a fost ca pe aproape tot cuprinsul Europei, guvernele, chiar si cele conservatoare, introdusesera un numar de reforme sociale care-si propusesera sa imbunatateasca viata muncitorilor. Aceasta imprejurare – un proces cunoscut ca „paternalism liberal” sau „reforma paternalista” – i-a facut pe multi muncitori si pe sustinatorii lor sa abandoneze anarhismul si socialismul radical in favoarea sindicatelor si partidelor politice legale. In esenta, violenta anarhista care va ingrozi guvernele si burghezia europeana in urmatorii 30 de ani era, asa cum e adesea terorismul, un act disperat al unei minoritati care se temea ca isi pierde audienta si relevanta.
Istoria terorismului
Aparentele pareau sa indice contrariul. In 1878, violenta anarhista – pe care francezii si germanii o numeau deopotriva attentat – si-a intrat in drepturi. In Italia, un anarhist i-a atacat pe noul rege si pe prim-ministrul italian cu un cutit, ranindu-i pe amandoi. Alte atacuri care au avut loc in acel an tot in Italia demonstreaza dorinta anarhistilor de a largi orizontul tintelor pentru a include si civilii considerati vinovati din pricina asocierii lor cu arhitectura opresiunii. Astfel ca au aruncat bombe la o parada in onoarea raposatului rege, Victor Emanuel al II-lea, la o manifestatie monarhista si in multimea care sarbatorea ziua de nastere a reginei.
Dar si in Germania anarhistii au fost activi in acel an. In 1878 au fost executate doua atentate separate la viata kaizerului Wilhelm I. Autorii, Max Hodel si Karl Nobiling, nu au reusit sa-si omoare tinta, dar, dupa spusele unui istoric, au determinat guvernul „sa transforme Berlinul intr-un oras-garnizoana de parca ar fi fost in stare de asediu”. Campania declansata dupa aceea de politie a dus la arestarea a peste 500 de oameni, dar multi dintre acestia au fost gasiti vinovati doar de insulte la adresa demnitatii imparatului sau pentru ca si-au exprimat simpatia pentru asa-zisii asasini. Oricum, Partidul Social Democrat era adevarata tinta a maniei cancelarului Otto von Bismarck. In pofida faptului ca nu s-a gasit nicio legatura intre asasini si partid, care se dedicase intru totul activitatii legale in cadrul sistemului parlamentar, guvernul a publicat un comunicat de presa in care sugera ca al doilea asasin era, de fapt, socialist. Acuzatia a avut efectul scontat. Membrii ultragiati ai Reichstagului au adoptat la repezeala Legea socialista, o lege nimicitoare pentru socialisti. „
Codul cartii: COR978-606-793-100-7-
