Sarpele de mare

    „De multe generatii, romanele lui Jules Verne au reprezentat lectura preferata a adolescentilor din toata lumea. In romana, au fost traduse inca din timpul vietii scriitorului francez. Le-am descoperit eu insumi, pe cele mai importante, fireste, cand aveam 10-11 ani. Publicarea unei editii in mai multe volume la inceputul anilor 1970 mi-a oferit ocazia de a i le cumpara fiului meu, care, la randul lui, i le-a pus in mana fiului lui. Jules Verne apartine unei epoci de progres tehnologic important, cu incredere in stiinta si in rezultatele ei pozitive. Romanele lui povestesc despre descoperiri, inventii, calatori pe mari si tari, descinderi in maruntaiele pamantului sau urcari in vazduh cu bunicile avioanelor din secolul XX. Imaginatia lui Jules Verne se baza pe stiinta vremii lui, dar o prevestea pe aceea care ii va urma. Numeroase astfel de previziuni ii vor uimi pe cei care vor trai mai tarziu. Totul, pe canavaua unor aventuri care mai de care mai extraordinare si care n-au imbatranit nici in epoca zborurilor pe luna.” – NICOLAE MANOLESCU
    Fragment din romanul „Sarpele de mare” de Jules Verne:
    ”Doctorul Filhiol se urcase pe duneta si capitanul Bourcart ii spuse, trecandu-i binoclul:
    — Priveste, te rog…
    — Seamana cu o stanca deasupra careia zburatacesc o multime de pasari, declara domnul Filhiol, dupa cateva minute de studiu.
    — Nu stiu sa existe nicio stanca-n locul asta, declara domnul Bourcart.
    — Si, de altfel, adauga locotenentul Coquebert, e limpede ca panglica se deplaseaza…
    Cinci sau sase mateloti il inconjurau pe butnar, care, daca nu deschidea gura, deschidea ochii. Atunci, seful de echipaj ii spuse:
    — Ei bine, batrane asta sa fie?
    Drept orice raspuns, Jean-Marie Cabidoulin facu un gest care insemna: „Poate!”
    Monstrul – daca era un monstru -, sarpele – daca era un sarpe ondula la suprafata apei, la aproape trei mile in directia de inaintare a lui Saint-Enoch. Capul lui enorm – daca era un cap – parea inzestrat cu o coama deasa, din acelea pe care legendele norvegiene, sau de alta origine, le-au atribuit intotdeauna krakenilor, calmarilor si diverselor specimene ale teratologiei marine.
    Desigur ca nicio balena, chiar dintre cele mai viguroase, n-ar fi putut rezista atacurilor unui asemenea gigant oceanic. Si, de fapt, prezenta lui nu explica oare faptul ca balenele parasisera aceasta parte a Pacificului?… O nava de cinci, sase sute de tone s-ar fi putut oare degaja din inelele unui animal atat de prodigios?…
    In clipa aceea, echipajul striga intr-un glas:
    — Sarpele de mare! Sarpele de mare! Si privirile nu mai parasira monstrul.
    — Capitane, intreba locotenentul Allotte, nu sunteti curios sa stiti daca animalul asta ar furniza atata ulei cat o balena comuna? Pariez ca scoatem doua sute cincizeci de butoaie, daca reusim sa-l prindem!
    Din clipa in care fusese semnalat, animalul se apropiase cu o jumatate de mila, fara indoiala sub actiunea curentului. I se distingeau mai bine inelele, desfasurate intr-o miscare ondulatorie, coada lui in zigzaguri lungi, a carei extremitate se ridica din cand in cand, capul formidabil, cu coama zbarlita, din care nu iesea niciun suflu de aer sau de apa.”