E.L. o tachina tocmai pentru ca o credea, uneori, prea cerebrala. Asta o amuza si?si spunea ca exista intotdeauna un revers al medaliei: cel mai destept barbat pe care il cunoscuse in viata avea fata de ea o consideratie speciala, iar propriul sot o ironizase decenii la rind exact pentru acelasi motiv.
Se gindise adesea daca in lipsa admiratiei se putea vorbi de iubire adevarata. Pentru ea, cu siguranta, nu. Caci simtise de atitea ori ca, daca nu exista respect real pentru partener, timpul nu asaza intre oameni decit o forma de dispret, care devine o mizga din ce in ce mai pacatoasa odata cu trecerea timpului, cind, oricum, toate se tocesc. Mai ales rabdarea. si atunci iti e tot mai greu sa respiri. Sigur, ea se simtea norocoasa ca avea copiii, literatura si pe E.L. Crucea casatoriei o ducea cum putea si, dupa atita vreme, ar fi putut zice chiar ca se obisnuise cu ea.
Bucurestiul ii facea bine. Se simtea, in sfirsit, aproape de lumea de care era legata si care o interesa. Pierduse linistea izolarii, dar acolo, in camera ei de la etajul cladirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii pina departe, o putea inventa. Un petec de cer, niste pasari, ce putea sa?si doreasca mai mult sa vada in zare, zi de zi, cind se trezea?
Lucra si transcria, ca intotdeauna, de citeva ori texte pe care le nota initial ca in transa, ca apoi sa revina si sa faca insemnari si adaugiri, pina simtea ca e cit mai aproape de ce avea clar si auzise in cap inainte de a pune pe hirtie.
Pe 8 decembrie 1876 se naste Hortensia, fiica generalului Dimitrie Bengescu si a sotiei sale Zoe. in copilarie primeste o educatie literara si muzicala pe care o continua la pensionul de fete Bolintineanu din Bucuresti, dorindu-si cu ardoare ca mai departe sa faca studii la Paris. Mama ei insa, fragila, suferinda de inima, o vrea langa ea, asa ca Hortensia e nevoita sa ramana acasa. Dezamagita, decide sa se casatoreasca cu magistratul Nicolae Papadat, mai in varsta decat ea. Casnicia cu un om cu care, in afara celor cinci copii, are prea putine in comun nu o face fericita, insa, cand, la indemnul unei prietene, incepe sa scrie, intelege ca si-a gasit drumul. Debuteaza in 1912 in revista La Politique, cu un text semnat cu pseudonimul Loys, iar in anul urmator incepe colaborarea cu Viata romaneasca si se apropie de cercul iesean, indeosebi de Ibraileanu si Topirceanu. in Primul Razboi Mondial este sora de caritate a Crucii Rosii, experienta care va sta la baza romanului sau Balaurul. Va face parte din cercul Sburatorului, iar E. Lovinescu va crede cu toata puterea in talentul si in modernitatea scrisului ei. Pe cei doi ii leaga o poveste de dragoste si de admiratie reciproca, ce va dura peste 20 de ani. Pentru scrierile sale, dintre care unele Fecioarele despletite, Concert din muzica de Bach, Drumul ascuns, Logodnicul sunt studiate si citite si azi, Hortensia Papadat-Bengescu primeste in 1936 Marele Premiu al Societatii Scriitorilor Romani. Ultima perioada a vietii ei este marcata de probleme financiare si de sanatate. Moare pe 5 martie 1955, ignorata de confrati si de oficialitati. Jurnalul scriitoarei nu a fost publicat niciodata.
