Poate ca cititorul de astazi este mai putin surprins decat cel din secolul al XVII-lea de nefericirea ce emana din scrisorile printesei Elisabeta. Soarta potrivnica a bataliilor din Razboiul de Treizeci de Ani, pierderea tronului Boemiei de catre tatal ei, Frederic al V-lea, cotropirea Palatinatului Rinului de catre Habsburgi si preluarea lui de catre casa catolica de Wittelsbach, decaderea lui Frederic din demnitatea de elector al Imperiului si exilul familiei sale la Haga formeaza fundalul acestor nefericiri, peste care se adauga, la numai 11 ani, moartea fratelui mai mare, pierit intr-un naufragiu in Zuiderzee, la 14 ani pierderea tatalui, rapus de ciuma, si unele neintelegeri in familie. Dar sa nu uitam ca Elisabeta avusese parte de o crestere foarte aleasa si ca traia intr-o epoca in care etalarea tristetilor personale era socotita un defect de educatie. Pe de alta parte, filosofia morala din epoca ingloba multe elemente din doctrina neostoica. Nu intamplator, tema de lectura pe care i-o propune Descartes are ca punct de pornire un scurt tratat al lui Seneca, De vita beata. Meditatiile despre virtute si fericire, despre supremul bine, despre scopul ultim al vietii alcatuiau materia multor scrieri ale epocii si a moralei asa cum era ea tratata in predici, in carti de invatatura si chiar in romane. Dialogul dintre Descartes si printesa Elisabeta, chiar daca infiripat de la distanta, se incadreaza si intr-un tip de relatie care gasise o validare in civilizatia europeana inca din epoca Renasterii, si anume povatuirea principelui. (Vlad Alexandrescu)
