Lettre Internationale nr. 112/iarna 2019-2020

Catre cititorii nostri

Au trecut treizeci de ani, adica timpul unei generatii, de la evenimentele de la sfarsitul anului 1989, care au schimbat fata geopolitica a lumii. Este, deci, un bun prilej pentru o retrospectiva. Pierre Grosser a scris in 2009 cartea 1989, l’année où le monde a basculé, „1989, anul in care lumea s-a rasturnat” (Paris, Perrin, 2009) iar astazi, dupa zece ani, revine asupra subiectului. Istoria trebuie mereu rescrisa, deoarece noua stare de lucruri schimba modul in care sunt intelese situatiile anterioare. Contrar parerii unui traditionalist ca Leopold von Ranke, care cerea istoricului sa relateze „totul asa cum s-a petrecut”, astazi ne dam seama ca nimic nu este mai imprevizibil si mai fluid ca trecutul. Pierre Grosser nu se multumeste insa sa priveasca inapoi cu luciditate si „fara manie”, el incearca sa construiasca si o perspectiva asupra viitorului. El este constient de faptul ca „au trecut treizeci de ani si nu am gasit un termen pentru a numi perioada ulterioara anului 1989. De ce? Pentru ca avem impresia ca traim intr-o lume com­plexa care sfideaza etichetarile”. Cu o anumita tristete, el sustine ca tendinta este de revenire la formele anterioare, miza fiind de a o identifica pe cea mai probabila: „Dar nu cumva ne vom intoarce chiar mai inainte de 1789, sau inainte de Luminism, prin descoperirea fetei negre a epocii Lumi­nilor si aparitia unui discurs reactionar? Astazi, discursul optimist al progresis­tilor ca 1989 accelera istoria in directia corecta este mai degraba in criza. in prezent, nu duce aceasta accelerare a istoriei mai degraba la regres?” Cu aceeasi melancolie, Timothy Garton Ash reviziteaza locurile emblematice ale anului 1989 din Cehia si Polonia, deplangand faptul ca entuziasmul si speranta de atunci au fost inlocuite fie de oportunism, fie de descurajare.

Aceeasi pendulare intre retrospectiva si perspectiva o gasim in eseul scris „cu mintea si cu inima”, in care Marianne Belis reflecteaza asupra destinului Frantei. Dupa o evolutie stralucita in plan stiintific in Romania, in cadrul careia s-a dedicat cercetarilor legate de inteligenta artificiala, autoarea a inceput o noua viata si o noua cariera la fel de plina de succese in Franta, tara sa de adoptie. Expresia heureux comme un juif en France (fericit ca un evreu in Franta) se refera la faptul ca, odata cu inceputul Revolutiei Franceze, Adunarea Constituanta a dat evreilor drepturi egale ca indivizi, nu la nivel comunitar etnic sau religios. Marianne Belis a fost fericita in Franta din alt motiv: a respirat aerul libertatii si a avut contact direct cu viata culturala din aceasta tara. Acum, priveste inapoi, dar si inainte, considerand presiunile egalitariste, miscarile de mase, amestecul neasteptat de revolta si de conformism. Ce ramane din „dulcea Franta”? Tot despre ideologia egalitarista, din ce in ce mai vocala in Franta, ne vorbeste cu acuitate si claritate Mircea Cosea, analizand ultima carte a „starului” economiei mondiale, Thomas Piketty, „Capitalul in secolul al XXI-lea”.

Isabelle Jéhanno, ca artist plastic, ne ghideaza printre preferintele sale estetice, care au inspirat-o, fara sa o influenteze nemijlocit. James Ensor o farmeca prin viziunea sa maladiva, extravaganta. Marcel Duchamp ii provoaca reflectii subtile, el fiind artistul care a cautat, fara sa reuseasca, sa se inscrie in curentele dominante in epoca sa de formare si, nereusind, a ales sa revolutioneze gandirea artistica a modernitatii. Interesant este ca autoarea nu se limiteaza la arta „de expozitie”, ea include in meditatiile ei vizualul cinematografic din operele lui Alain Guirodie si Jean Eustache. Gandirea unui artist se pliaza mai exact pe opera altuia decat cea a unui critic, fie pentru ca este o tentativa de asimilare, fie pentru ca se situeaza in raspar, aspirand la desfiintare.

Copertele numarului de fata sunt ilustrate cu doua lucrari ale interesantului artist Aurel Bulacu, iar alte lucrari ale lui sunt de admirat in interior, in reproduceri alb-negru. Iolanda Malamen il apropie pe artist de publicul intelectual care gusta mai putin limbajul pretios al criticii de arta. Aurel Bulacu este in primul rand un mare grafician, care a stiut sa treaca pragul spre teritoriul picturii, fara pierde nimic din rigurozitatea desenului. Orice lucrare a lui este una cosa mentale, ea tine de intelect, mai mult decat de senzualitate, chiar daca temele abordate sunt de o pregnanta carnalitate. Iolanda Malamen observa cu pertinenta cum artistul „exacerbeaza monstruo­sul, facand din Lupa Capitolina o vietate rebarbativa, terifianta, un geniu mesopo­tamian al raului, cu capul terminat prin­tr-un fel de bot-cioc de animal de prada, de ai carei sani descarnati sunt agatate gurile unor capete de barbati, intr-un gest de sexualitate explicita, orgiastica. Anormalul pare a se hrani din el insusi.”

Anish Kapoor este o vedeta a artei contemporane, asemenea lui Jeff Koons. Nu este adeptul unei arte angajate ideologic sau politic, desi nu neaga posibilitatea de a se ajunge la excelenta si pe aceasta cale. El vede rolul sau de artist ca unul poetic si pledeaza pentru poezia cu ambitii si di­mensiuni politice. in dialogul sau cu Heinz-Norbert Jocks, el se refera mai putin la alti artisti (o exceptie este Yves Klein), cat la filosofii si intelectualii care l-au format. Ca si Jeff Koons, nu s-a ferit sa socheze publicul amator de arta. Muzeul de la Versailles invita periodic cate un artist de faima sa-si expuna temporar lucrarile in gradinile palatului, sustinand astfel un dialog intre clasic si contemporan. Anish Kapoor a scandalizat, prezentand un con infipt oblic in pamant, cu titlul „Sexul reginei”. Se pare ca nu poti ocupa avanscena fara putina nastrusnicie. Pe de alta parte, ideile lui despre propria sa arta il arata ca pe un creator care isi doreste sa stearga limitele dintre sculptura si pictura. „Am avut o relatie intensa cu pictura si ma vad ca un sculptor a ca­rui inima bate pentru pictura: „in crea­tia mea, m-am ocupat de obiecte care sunt la granita dintre real si ireal.”

Ideile si practica teatrala a lui Eugenio Barba au marcat arta dramatica a secolului al XX-lea. A fost atras spre teatru de spectacolele regizate de Brecht, si-a facut ucenicia in Polonia, cu Kantor, Grotowski, Szajna, apoi a infiintat propria lui institutie, care tinea atat de teatru, cat si de scoala. El a depasit dramaturgia, pentru a trece in antropologia teatrala, concept asimilat si dezvoltat la noi de regizoarea Catalina Buzoianu. Conform reflectiei sale, un antropolog al artei teatrale nu este interesat de expresia ori de stocarea formala a continutului piesei, nici de calitatea prestatiei acto­ricesti. Marea lui problema consta in a intelege cum este generata sau construita pre­zenta pe scena. Sustinea ca mecanismul prezentei functioneaza prin insusirile noastre fiziologice. isi antrena actorii in asa fel incat, prin schim­bari de perspectiva, acestia sa-si intrerupa relatiile cu modul normal de a gandi si actiona, unul fidel teoriei lui Stanislavski, in special tezei caracterului imanent al uni­tatii intre figura si text. „Importanta pen­tru mine era nu unitatea celor doua ele­mente, ci disocierea lor.”

Pitorescul si melancolia cotidianului ne inspira si ne pune pe ganduri. Rodica Binder alcatuieste, pe urmele lui Robert Burton, o noua „anatomiei a melancoliei”, oferindu-ne un eseu pe cat de sensibil, pe atat de doct. Este emotionant, pentru ca autoarea isi traieste subiectul in propria sa fiinta; este elevat, pentru ca analiza este sustinuta pe un fond bibliografic de mare calitate si actualitate. Ne indreptam spre anumite lecturi in functie de trairile noastre, iar trairile se imbogatesc de pe urma lecturilor. in final, ne convigem de faptul ca „virtutile nebanuite ale melanco­liei, deschizand noi orizonturi, neutrali­zeaza, fie si incomplet, efectele nefaste asupra spiritualitatii umane produse de sisteme pentru care valorile si miturile fondatoare ale unei milenare civilizatii au incetat sa mai detina un rol esential in viata sociala”.

Asumarea responsabilitatii, mai ales in momente de grele incercari, este conditia esentiala pentru supravietuire. Stéphane Dufour examineaza sintagma din punct de vedere semiotic si urmareste metamorfozele ei, ca si contextele diferite in care este folosita. Prin contrast cu gravitatea unui asemenea demers, Yann Kerninon ne amuza cu „consideratii inactuale” asupra persistentei dandismului in vremea noastra, in care stilul decontractat castiga din ce in ce mai mult teren.

W.S. Maugham spunea ca isi alege numele personajelor deschizand la intamplare cartea de telefon si lasandu-se atras. Alti autori fac o alegere mai elaborata. Lesley Chamberlain gaseste, ca sursa pentru numele amantului Annei Karenina, un nobil polonez emigrat in Franta, unde a denuntat inconvenientele transportului pe calea ferata, acesta fiind, chipurile, ineficient, periculos si daunator pentru mediul ambiant. Ne vin in minte versurile lui Eminescu: „si cum vin pe drum de fier / Toate pasarile pier”. La drept vorbind, tragedia din roman incepe si se sfarseste intr-o gara.