Corespondenta dintre fiica lui Titu Maiorescu si Mihai Antoniade, editata de Marin Diaconu, dezvaluie o intreaga odisee legata de opera postuma a mentorului Junimii, precum si de publicarea acesteia intre anii 1918-1947. indeosebi jurnalul si scrisorile sale (netiparite complet nici pana azi, cand editia Academiei e inca in lucru) se afla in centrul stradaniilor celor doi epistolieri. Acestia sperau in plus, utopic, realizarea unei editii de Opere complete pana la centenarul nasterii criticului.
Schimbul de scrisori porneste de la complicatii juridice legate de drepturile editurii Socec, care blocase operele maioresciene. Mihail Antoniade, avocat si filosof, fost student al lui Titu Maiorescu (fusese o vreme si asistent al lui Radulescu-Motru, publicand mai tarziu si o traducere a Prolegomenelor la orice metafizica viitoare de Kant) primise insarcinarea sa mijloceasca. Dar interesul epistolelor depaseste cu mult vesnicele daraveruri legate de insemnarile zilnice (42 de caiete). Chiar daca randurile despre I. Radulescu-Pogoneanu, primul editor al acestora (aspru criticat pentru lentoarea sa, in contrast cu energicul I.E. Toroutiu) si despre rivalitatile din prima generatie de maiorescieni au si ele farmecul lor: Cat stai linistita in viata si te lasi ca Meduza [sic!] in valurile marii sa te legene, ba in stanga, ba in dreapta, toate sunt minunate, numai sa nu vreai ceva.Daca te pui cu o vrabie, nu-i poti cere zborul randunicei.
