Sunt situatii in care pacea se castiga mai greu decat razboiul. Este ceea ce ne arata istoricul serban Pavelescu, analizand pacile Romaniei Mari. Statutul Romaniei la Conferinta de Pace era ambiguu, deoarece pacea separata de la Buftea cu Puterile Centrale risca sa o scoata din randul statelor combatante, grupate in Antanta. Abilitatea oamenilor politici romani s-a dovedit hotaratoare. Ei au sustinut statutul de co-beligerant al Romaniei, alternand flexibilitatea cu intransigenta. Contributia lor in castigarea pacii, de fapt a pacilor cu Germania, Austria, Ungaria, Bulgaria si Turcia a egalat-o pe cea a conducatorilor militari care au castigat marile batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz.
Pe vremea cand aparatul fotografic era greu de manevrat, pictorii erau cei care realizau imaginile din razboi. Carol Popp de Szathmári si Nicolae Grigorescu au imortalizat in lucrarile lor Razboiul de Independenta din 1877. Acestea celebrau eroismul si faptele de glorie ale ostasilor nostri, cum ii numea Alecsandri. Marele tablou al lui Grigorescu, Atacul de la Smardan, a ramas emblematic pentru aceasta maniera de celebrare a vitejiei colective. Lucrarile sumbre, impregnate de tristete erau doar acelea care ii reprezentau pe prizonierii turci.
Nu la fel a fost reprezentat in pictura Primul Razboi Mondial. Conditiile sordide de pe front, tragedia retragerii au fost subiecte predilecte. Tonitza, ca si Toparceanu, a cazut prizonier la Turtucaia si a petrecut doi ani intr-un lagar din sudul Bulgariei. Acolo, dupa o prima perioada de depresie, a inceput sa scrie o revista, cu texte si ilustratii realizate de el insusi. Cele cateva numere, realizate de mana, au aparut, evident, in cate un singur exemplar. Hazul de necaz era omniprezent, astfel incat revista ridica moralul prizonierilor. Dupa razboi, desenele realizate dupa natura au ilustrat cartea lui G. Millian-Maximin, in mainile dusmanului. insemnarile unui prizonier. Datoram Emiliei Cernaianu aceasta cercetare interesanta de Istoria Artei.
Unii intelectuali de marca din secolul al XIX-lea i-au privit cu mefienta pe strainii stabiliti la noi, in pofida faptului ca nu veneau din lumea a treia, ba chiar din tari dezvoltate, ca Anglia si Franta. Multi dintre acesti asa-zisi venetici s-au integrat admirabil si au dat dovada de un inalt patriotism. Imaginea Romaniei Revolutionare a fost englezoaica Mary Grant, sotia lui C.A. Rosetti si sora celui care a construit podul Grant. Ea a fost infatisata de pictorul austriac Rosenthal in costum popular romanesc, inconjurata de simboluri elocvente.
Familia princiara Cantacuzino a venit in tara odata cu fanariotii. Domnitorul serban Cantacuzino a ramas in istorie pentru editarea Bibliei din 1688, monument al culturii romane. Din aceeasi familie a facut parte Ioan (Ion) Cantacuzino, pe care Steluta Boroghina ni-l prezinta ca om de stiinta, de cultura si de actiune. A dezvoltat vaccinuri care au avut un mare rol in vindecarea holerei si tifoidei in timpul razboielor balcanice si al Primului Razboi Mondial. A infiintat Institutul de seruri si vaccinuri, cu o istorie notabila, care urmeaza, in sfarsit, sa fie reinfiintat. A mentinut in institut o atmosfera de inalta culturalitate, i-a format pe cantacuzinistii, care au constituit scoala creata si dezvoltata de el. Fin cunoscator de arta si colectionar, a donat statului mare parte din obiectele sale, pentru a le face accesibile tuturor. Cand a intuit vocatia artistica a unui laborant, l-a ajutat din fonduri proprii sa studieze la Paris. Astfel s-a dezvoltat marele talent al lui Dumitru Ghiata.
Cristian Patrasconiu considera, pe buna dreptate, ca istoriile mici sunt cele care dau viata si un supliment semnificativ de fascinatie pentru istoria marilor momente. De aceea, el ne prezinta cum Reintregirea tarii a contribuit la formarea unei echipe nationale de fotbal reprezentative pentru Romania Mare. Se spune ca la fotbal toata lumea se pricepe, dar Cristian Patrasconiu ne ofera un demers hermeneutic care trece dincolo de simplul comentariu.
Jean-Louis Chrétien a scris o carte atat de interesanta despre conceptul de fragilitate, incat doua personalitati de inalta cultura filosofica, Michaël Fssel si Camille Riquier au dorit sa intre cu el in dialog. Scrisul implica o disciplina care nu lasa loc divagarilor libere. De aceea, comentariul dezvoltat impreuna cu autorul este util, pentru ca scoate la iveala ceea ce prudenta si rigoarea stiintifica interzic paginii atent redactate. Imaginea comuna a fragilitatii este sticla care se sparge atat de usor, dar Fericitul Augustin afirma ca sunt amfore care dureaza mult mai mult decat omul. Vechii greci nu cunosteau fragilitatea, ei vorbeau despre astenie, desemnand astfel lipsa de vigoare. Cultura latina si cea crestina au dezvoltat conceptul. Interesant este faptul ca fragilitatea nu are un antonim adecvat. Estetii moderni capata sentimentul intuitiv al fragilitatii prin contemplarea ruinelor. Nu este exclus ca un roman invingator sa fi meditat melancolic pe ruinele Cartaginei, vazand in ele un presentiment al caderii Romei.
Feminismul se afirma din ce in ce mai viguros, starnind valuri in care multi barbati obsnuiti sa-si afirme virilitatea risca sa se inece. Rodica Binder descifreaza cu acuitate fundamentele ideologice ale miscarii #MeToo. Reconstituirea unor cariere (indeosebi cinematografice) care au presupus cedari si compromisuri jenante nu se margineste la dezvaluiri, ci este utilizata ca arma de lupta pentru a regla conturi si a obtine satisfactia razbunarii. Jean-Claude Soulages, impreuna cu doctoranda sa, Alexandra-Oana Irimescu, se apleaca asupra blogurilor de moda redactate de femei. Ele se situeaza polemic fata de revistele de moda cu imagini somptuoase pe hartie cretata (gen Elle), care promovau o imagine a femeii vazute din punctul de vedere al barbatului. Blogurile feministe propun idei vestimentare adecvate celor supradimensionate sau dizgratiate in orice alt fel. Vechiul slogan I am black and I am proud este deturnat in varianta Sunt urata si mandra de mine.
S-ar parea ca in era feminismului gelozia nu si-ar mai avea locul. Christian Kläui intreprinde o analiza fina si minutioasa a acestui sentiment capabil sa distruga pe cel care-l nutreste. Etimologic, gelozia are aceeasi radacina cu zelul. Dumnezeul mozaic pretinde adoratie exclusiva, este zélos, adica zelos, dar si gelos. Autorul trece in revista ideile lui Freud si Lacan, care au facut o legatura cam hazardata intre gelozie si homosexualitate. Barbatul este gelos pe insul pe care-l considera dezirabil din punctul sau de vedere. Exemplele considerate sunt exclusiv masculine (Othello, Pozdnisev din Sonata Kreutzer), ceea ce lasa la o parte gelozia feminina, pe care o cunoastem ca foarte sacaitoare.
Ferdinand Mount ne readuce in amintire schimbarile de accent survenite de-a lungul timpului in pretuirea lui Goethe. Nathaniel Rich se apleaca asupra operei lui Philip Roth, recent disparut. Mircea Cosea ne arata ce a ramas valabil din teoria lui Karl Marx, la doua sute de ani de la nasterea sa. Oranduirea instaurata in numele sau a inspirat nu doar teama, dar si un umor decapant, dupa cum ne arata Victor Ivanovici in delectabilul sau studiu Umorul vine de la Rasarit.
Artele ocupa o parte consistenta din acest numar. Iolanda Malamen prezinta cu empatie opera Angelei Tomaselli, ale carei lucrari ilustreaza copertele revistei. Mecanismele neuronale implicate in vizionarea filmelor sunt analizate cu acribie de Mircea Deaca. Mari regizori ca Piere Paolo Pasolini si Chris Marker sunt readusi in actualitate de Dacia Maraini si, respectiv, de Olivier Mongin. Celebrul arhitect Renzo Piano isi expune profesiunea de credinta.
Marele eveniment teatral, Festivalul International Shakespeare de la Craiova este prezentat extensiv, alaturi de o convorbire in exclusivitate intre redactia revistei noastre si Christian Schuh, actor, intelectual de anvergura, director al companiei Les Arts et Mouvants.
Dintre numeroasele fragmente literare, mentionam unul singur: cel din cartea Sfasiere (Le Lambeau) a lui Philippe Lançon, unul dintre putinii supravietuitori ai atentatul asupra redactiei revistei Charlie Hebdo. Cultura este tinta predilecta a violentei opace a terorismului.
Adrian Mihalache
