Editie ingrijita, cuvant-inainte si note de Ion Pop.
Proiect editorial aparut sub egida Muzeului National al Literaturii Romane din Bucuresti.
Pe coperta: Facsimile din corespondenta Ion Pop Mircea Zaciu.
„Cand se implineau, in 2018, nouazeci de ani de la nasterea profesorului Mircea Zaciu si trecusera, din nefericire, aproape doua decenii de la neasteptata sa stingere m-am gandit ca un omagiu potrivit luminoasei sale memorii ar putea fi publicarea corespondentei schimbate intre noi in perioada 1964-2000, adica din momentul in care imi incepeam cariera universitara pana la plecarea Dincolo a marelui meu mentor si prieten. Fiindca, recitind multele epistole adunate in timp, mi-am dat seama ca ele ar putea contribui la imbogatirea si nuantarea portretului sau intelectual si uman, putind depune o marturie, fie si partial, despre o epoca sau, mai exact, despre doua epoci traite in dialog in spatiul national comun, dar mai ales intr-o expresiva simetrie in Germania si Franta de dinainte si de dupa caderea comunismului.
si varsta, si experienta culturala faceau diferenta intre cei doi corespondenti , unul intr-o indreptatita postura de maestru, celalalt, de discipol si ucenic , insa deschisi, ambii, unei comunicari tot mai libere si sincere, intemeiate pe un fond afectiv inrudit si pe principii etice comune in esenta, care au permis depasirea, sub semnul prieteniei fara de varsta, a multor conventii rigid academice. Primul s-a aratat dispus de la inceput sa asculte si sa profite de lectiile Profesorului in care avea deplina incredere si caruia ii datora enorm, incepand cu ultimii ani de studiu la Filologia clujeana, apoi dupa retinerea, la propunerea acestuia, ca preparator la Catedra de Literatura romana in toamna anului 1964. Pentru el, Mircea Zaciu a fost un adevarat model si a ramas asa pana in anii tarzii, cand formula prieteniei exigente, in care a crezut mereu, i-a dat suficient curaj pentru a cuteza si cate o replica, a propune nuantari si corecturi de atitudine in schimbul de pareri si de idei de pe parcurs, cu gandul ca o autentica prietenie nu trebuie sa fie afectata de conveniente conjuncturale. Al doilea era desigur mai in masura sa impartaseasca judecati si concluzii de la inaltimea unei alte experiente de viata, marturisindu-se chiar pasionat de spectacolul lumii din jur, in binele si in raul ei, inzestrat cu un simt rar al observatiei mediilor si psihologiilor, dar si cu o experienta de lectura si de reflectie mult mai bogate decat ale invatacelului. [
]
Orele, zilele, anii acestei prietenii pe care am promis sa nu o tradez niciodata meritau o asemenea limpezire. Din marea cutie postala si in care s-au adunat si din care s-au pierdut putine mesaje (am lasat deoparte, voluntar, doar randurile trimise ocazional, oarecum conventionale, ramase pe ilustrate expediate din diversele locuri vizitate) le retrimit acum spre alti destinatari, cu speranta ca vor gasi in ele macar cateva urme de viata adevarata.” – Ion Pop
* * *
Ion Pop catre Mircea Zaciu
Cluj, 26.VI.1968
Draga Prietene,
De ce n?as spune?o, scriu randurile astea cu un oarecare sentiment de inferioritate. Melancolicul meu noroc, al meu si al altora, e de a nu fi suferit inca socul care sa ne dizloce putin bunele si blandele moduri de a fi, inofensiva pace de apa statuta. Am si momente cand sunt in stare sa?mi scuz cumintenia de care ma tot plang, gandindu?ma ca e si a altora, mai bravi, ce au poate impresia, ba chiar convingerea, ca cutremura universul. M?am speriat citind, la inceputul Antimemoriilor (in trecere si pe la mine, de la Al.C.[1]) o frantura de fraza in care Malraux vorbeste despre viata mea insangerata si vana. Un om ca el putea nota totusi, ceva mai jos, ca cest le temps où mes contemporains commencent à raconter leurs petites histoires[2]! Dar eu, si altul, si altii ce drepturi avem la astfel de cugetari?
Ma ingrijoreaza un fapt mult mai aproape de dimensiunile mele: trecerea printr?un lan de grau care a inceput sa ingalbeneasca e acum un eveniment din ce in ce mai rar, ca sa nu mai vorbesc de atatea drumuri ce?ar trebui facute pentru a putea trai cum se cuvine. si muntii pe care i?am vazut atat de putin, si amintirea unei zapezi neelvetiene dar ce zapada, sub un soare ce?ti topea privirile cu iarba alaturi, de un verde adanc si hotarat. Sunt lucruri ce se mai pot indrepta altele, niciodata. Pentru vara asta sunt gata sa?mi fac tot felul de planuri, numai de?as sti sigur daca plec sau nu in alta parte. M?as duce din nou prin nordul Moldovei, trecand de acolo in Maramuresul pe care?l cunosc atat de superficial, singur, cum am mai fost odata pe la Voronet si Sucevita. Mi?as dori sa pot locui macar o saptamana intr?o chilie racoroasa si alba, de unde sa se vada numai brazii si cerul, intr?o singuratate fertila, nu ca cea de aici lenevoasa si abia tulburata de aparenta unor evenimente; o singuratate care sa nu fie izolare, cum atat de paradoxal se intampla: in mijlocul unui oras de 200.000 de locuitori, dintre care doi iti sunt prieteni, esti mult mai izolat decat pe un varf de munte. De acolo, de sus, te poti uita in jur, peste sate si campuri si nori, proiectat pe un fundal de posibila solidaritate. Caci nu cred ca de relatii particulare am nevoie in primul rand, cat de un sentiment general, de o constiinta intr?un orizont purificat.
Va amintiti probabil ca vorbeam odata despre inutilitatea atator povesti si perindari la taifasuri prin albastrul cabinet de la facultate, in care fiecare isi lasa micul lui bagaj de observatii mondene, in timp ce?si bea cafeluta plina de zatul unei sorti. si as vrea, gandindu?ma la unele si altele, sa mi se intample candva ca, urcandu?ma in masina 5, sa apara un mic defect si sa nu se mai poata opri in statia Casa copilului, in statia Opera maghiara si in toate statiile stiute, si s?o ia razna aiurea. Dar sunt invariabil depus in Piata Mihai Viteazul. E adevarat, e si o chestiune de vointa, dar nu stiu cum se face ca, fara exceptie, ca intr?o epidemie, cadem in protectoarea inertie cea de toate zilele. Ar fi nevoie de un nou botez, de o noua asceza. Eu, cel putin, fara sa fiu marele pacatos supus lui carpe diem etc., etc., simt cum ma fac vinovat, pe zi ce trece, impotriva mea insumi, de a nu avea taria sau curajul de a ma judeca destul de aspru. si ma las in voia curentului. E, prin urmare, de inceput lupta cu cenusiul, dincolo de orice exemplu imediat. Transcriu aci aceasta promisiune, ca un memento. Poate ati descoperit si Dvs. vreo cale, in vremea destul de lunga a acelei fertile singuratati…
Dar trebuie sa incep cu cateva jumatati de vesti bune. Profesorul a spus intr?o zi ca domnul cu ciorapii purtati o saptamana ar fi facut in fine gestul si asa nepermis de mult intarziat, trecand peste furiile ad?hoc confectionate[3]. De e asa, si o doresc din toata inima, sunt cel dintai care sa ma bucur. Mai sunt si altele, nu tocmai rele, pe care le veti afla desigur la intoarcere.
N?am avut inca prilejul sa stau mai indelung de vorba cu Doamna despre frumoasele itinerarii olandezo?elvetiene am vorbit doar la telefon zece minute si apoi alte zece, acasa, cand m?am dus sa?mi iau scrisoarea si cand i?am luat?o si pe cea a Rectorului. Trebuind sa ma intalnesc cu cineva in oras, am fugit cat am putut mai repede, amanand pe altadata povestea intreaga. Am prins doar cateva crampeie despre nordul olandez hiper?civilizat, despre Harlemul vilelor si florilor, despre un Amsterdam colosal. Copiii aratau excelent, parca s?au si rotunjit putin. Cand am intrat, taiau poze dintr?o revista ilustrata. Voi mai trece astazi sau maine pe?acolo sa duc cartile luate in ultimul timp adica: Claudia Millian, Despre Ion Minulescu; B. Nicolescu Cosmologia jocului secund; Alice Calugaru Poezii; Ion Biberi Poezia mod de existenta; M. de Micheli Avangarda artistica a secolului XX; Truman Capote Cu sange rece (o carte zguduitoare, dura, adevarata). Astazi cred ca intra in librarie si compendiul de Istoria literaturii romane de G. Calinescu (cred ca nu?l aveti). Ar mai fi de cumparat Arghezi, Scrieri, 19.
N?am incheiat, bineinteles, o sa va mai scriu, numai ca nu stiu daca nu v?ati saturat cumva de sarmanele mele tanguiri. Poate mai invat cate ceva, citindu?l pe acest ultim Malraux si Trilogia valorilor, pe care vreau s?o termin pe cand va intoarceti, ca s?o pot restitui in mod civilizat.
Expediind scrisoarea asta si altele, cat va mai fi timp, ma gandesc ca de fapt nu de consolare aveti nevoie, cat de o minima prezenta amicala. si poate ca cel putin atat sunt si aceste impleticite randuri.
Cu drag,
Jean
