in poezia lui Daniel D. Marin, ca in teoriile lui Max Planck, se intampla, firesc de dual, nefirescul, intr-o conjunctura astrala favorabila, gratie careia sensul comun se zdrobeste si lasa sange pe zidurile poate si probabil, marcand semantic locul, ca spatiu al jocului observat. Daniel D. Marin scrie pe foi negre cu zaruri din lemn de brad. Fara niciun punct de granitza. O poezie a utopiilor minimaliste dar subversive, intre dilemele lui Claudiu Komartin si luciditatea lui Dan Coman, evitand strigatele de lebada neagra ale lui Marin Malaicu-Hondrari. Cum a spus si André Breton in Manifestul suprarealismului: Totul este aproape. Pana si cele mai catastrofale conditii sunt, la urma urmei, excelente. Scandurile vor fi intotdeauna albe sau negre. Noi tot nu vom dormi niciodata. Daniel D. Marin scrie cu o guma cuantica peste fapte si urmari lenese, in timp ce in umbra efecte fotoelectrice permit un lan(tz) de zambete si racnete enigmatice. O poezie pe muzica de bach-björk, clasica si suprarealist de romantica, lunga si umeda, fara sa alunece in alcool si sex. Fara suvoaie lirice, fara gesticulatii pompoase, fara parada, fronda, fast, departe de imperative si invective, o poezie a griului pur si simplu roz, un absolut dramatic fara precedent. (Rodica Draghincescu)
in trupurile care nu ne vin niciodata bine, scrise de-a lungul a zece ani, descoperim versuri puse intr-o matrice a insasi existentei poetului. (Christian W. Schenk)
