Recunosc ca-mi plac regizorii care pastreaza intact miezul povestii, si mai putin cei dispusi sa sacrifice naratiunea de dragul experimentului; imi doresc sa ies din sala de spectacol cu povestea vie in minte, cu personajele plimbandu-se prin fata ochilor mei, razboindu-se cu mintea mea, cu prejudecatile mele si cu limitele mele de interpretare. Cred in continuare ca esenta teatrului este dialogul dintre actori/personaje si spectatori, unul construit iar si iar, odata cu fiecare reprezentatie noua a aceluiasi spectacol (de aceea imi si place sa revad montari foarte dragi mie sau care mi-au provocat simturile). (Nona Rapotan)
Nona Rapotan stapaneste tehnica numita captatio benevolentiae si o practica cu naturalete si discretie. Nici urma de didacticism in comentariile sale, o abordare clara fara sa fie simplista e punctata de observatii personale, puncte de vedere subiective prin care simtim ca impartim cu ea fotoliul din sala de spectacol. Cronicarul se substituie ochiului si urechilor cititorului, deschide piste personale de reflectie, il ghideaza discret, pe un ton serios, fara sa fie grav in lectura semnelor scenei. Nona Rapotan scrie asa cum se infatiseaza: luminoasa, discreta, feminina, deschisa la dialog. (Oana Cristea Grigorescu)
