Am inceput sa scriu intr-o zi de toamna, cand am simtit ca o nevoie organica de a rabufni prin scris. Eram la varsta cand ma simteam ca un burete imbibat cu de toate si trebuia sa-l storc pana la ultima picatura de traire, de stransura din anii vietii. Am scris rar la inceput, apoi treptat s-a transformat intr-o necesitate de a ma descotorosi de ce-am adunat in mine! si, usor, usor, am scris pagina dupa pagina, versuri dupa versuri, ca o eliberare a unui vulcan mocnit, cuminte, de care nimeni nu se mai temea. Ganduri, dorinte, doruri, dureri si bucurii, toate cate zaceau in mine, ascunse, diluate, uitate, incrancenate, toate ieseau la suprafata, in proza sau versuri, prin cuvinte care se legau de fiecare data ca intr-un iures de lupta! Scriam si ma rascoleam singura, ma vanturam ca un crivat intr-o iarna tarzie si geroasa. Dupa un timp i-am spus fiicei mele, Dalila, ca scriu si am intrebat-o daca ar vrea sa vada. Mi-a spus ca ar dori sa citeasca ce scriu. I-am trimis pe e-mail, proza, versuri
(Autoarea)
