in discutiile cu Livia Dimulescu apare mereu intrebarea reflexiva: nu stiu daca ma fac inteleasa. Aceasta e dorinta ei: de a se face inteleasa. Textul de fata e o tasnitura provenita din nevoia de adanca perceptie; el a aparut dupa ce autoarea si-a adulmecat si si-a dospit amintirile, iar imaginile, rand pe rand se transforma in tacute ritualuri de echilibrare a fiintei. Femeia la cincizeci de ani este o batalie cu timpul care-i perceput ca un cariu ce-i rontaie viata. Convietuim, spune autoarea, intr-o permanenta stare de contra cronometru depasind mereu sentimentul de a nu fi prea tarziu. Cu fiecare text poetic in parte, isi descopera incet toate brazdele, toate cararile si toate ridurile, prin incizii interioare adanci, uneori dureroase, dar mereu lucide. Ambientul domestic creeaza o dantelarie scut, unde personajele, gardienii unui univers familial, au un dialog in surdina, mereu presarat cu fiinte angelice care susotesc intre ele si care, de fiecare data, au grija sa-i aseze destinul pe drumul cel bun. Cititorul, indeosebi cel feminin, este inclus in aceasta atmosfera de album cu amintiri in sepia, dar, paradoxal, in locul impresiei de sentiment melancolicdepresiv, el descopera, prin similitudine, o matrita umana regenerabila, puternica si rezistenta. si vede cum, peste combinatia unica de cicatrice cu noi mladite, trec adieri de esente tari, pure, de muscata ori garofite de piatra: un tratamentul regal antinelinisti.
(Ivone-Marlen Scarlatescu, prietena, scriitoare)
