Fara a exagera efectul dramatic si evitand cu succes artificiul stilistic, poemele lui Alexandru Potcoava arata cum experienta poate fi inzestrata cu un sens nou: e infaptuirea unei cautari si realizarea unei intalniri in miscarea identitatii pe suportul adevarului (ori al umbrei) si in graficul care stabileste locul de intalnire a poeziei cu proza: spune-mi ce vezi te-am prins eu de umeri/ siruri de pomi pana departe si luminile unui/ supermarket unde n-am fost niciodata// o fi am zis timpul nu-i pierdut ca pentru/ miile de baieti ce-au scapat cu ultima suflare/ de un drum in siberia si ingrasa pamantul aici/ in lagarul abandonat de sovietici si devenit/ gospodarie de partid// [
] bine, dar de ce imi povestesti mie/ toate astea?/ pentru ca nu o sa fim/ impreuna pentru totdeauna oricat/ ne vom privi cu ochii urmasilor nostri/ intr-o zi nu ne vom mai recunoaste (oana).
– Gabriela Benga
