Poezia lui Moni Stanila n-a fost niciodata una directa, cum a receptat-o critica, trimitind mai ales la Colonia fabricii (volum care uza, ce-i drept, de o anumita brutalitate a reconstituirii documentare). si este cu atit mai putin in O lume din evantaie, unde ambiguitatea alegorica devine principala sursa de lirism.
Gasim aici un continuu joc intre genuin si simbolic, intre, altfel spus, perceptia imediata, adeseori incarcata de senzualitate, si filtrul hermeneutic, in cheie discret evanghelica, dar cu sincretisme extrem de expresive. Lecturii i se ofera un ambitus maxim, de la literal la anagogic. Adica de la, sa zicem, gusterul de linga magazie, terasa acoperita, un milkshake sau aprinderea unei tigari la… Dumnezeu. Gesturile simple capata acel tiv hieratic care preschimba un oarecare scenariu vilegiaturistic (vacanta intr-o insula, topos conotind insa, prin definitie, refugiul, regressus-ul initiatic, athanorul interior) in ritual misterios, cu elemente de magie populara si cronologie incerta, glisind de la nuptial la funerar si eshatologic. Se creeaza astfel o atmosfera arhaica si, totodata, hristica, in sensul pantemporal al crestinismului de care vorbeste, de pilda, Simone Weil.
Lumea din evantaie a lui Moni Stanila, pe cit de iluzorie, pe atit de reala – oricum, una prin care inca adie duhul reprezinta reversul cotidianului denaturat. si un refugiu spre linkurile din mar, asadar spre Paradis si spre o noua tentatie.
Ovidiu NIMIGEAN